![]() |
Marian Floarea (stanga) si Sorin Arhile (dreapta) |
Incendiul de la Clubul Colectiv: „Când am intrat
înăuntru, era o linişte desăvârşită. Se auzeau doar telefoanele sunând
încontinuu“
autor Mihai Voinea,
autor Mihai Voinea,
Primii pompieri care au ajuns la locul tragediei
din Colectiv vorbesc despre cea mai grea misiune din viaţa lor: noaptea în
care, într-o beznă totală, au căutat morţii prin ungherele clubului.
Echipajele de la unitatea de pompieri din
Bulevardul Pieptănari au fost primele care au ajuns la clubul Colectiv în seara
tragediei. Şi-au pus pe faţă măştile de oxigen şi s-au apucat să-i scoată afară
pe toţi cei rămaşi în interiorul halei. Când înăuntru nu mai era decât fumul şi
răniţii plecaseră deja spre spitale, pompierii s-au rezemat de ziduri şi au
început să plângă.Tocmai terminaseră cea mai grea misiune din viaţa lor
Am mers la unitatea din Pieptănari să stăm de vorbă cu ei şi i-am găsit pe pompieri în curtea unităţii, încă marcaţi de traumele ultimei intervenţii. Doi dintre ei, Marian Floarea şi Sorin Arhire, au găsit puterea să şi vorbească.
Când li se dă alarma, pompierii au două minute să se echipeze şi să iasă cu autospecialele pe poarta unităţii. De obicei, nu ştiu cât de gravă este situaţia spre care se îndreaptă. Când au ajuns în faţa clădirii în care funcţiona clubul, au văzut oameni arşi alergând în stradă.
Sorin Arhire îşi aminteşte: „Învăţat ca la alte incendii, cu câteva victime, am văzut vreo 4-5 care ieşeau cu arsuri şi am crezut că despre ei este vorba, zic să mă opresc să-i ajut. Dar înainte era tot mai rău, tot mai mulţi, tot mai mulţi. Oameni care ardeau hainele pe ei şi care ne implorau să-i ajutăm, să intrăm înăuntru şi să le salvăm prietenii. Uşa era blocată de cadavre, o grămadă de corpuri unul peste celălalt şi a trebuit să le dăm la o parte ca să putem intra”.
Lângă uşa clubului era un băiat pe care l-am văzut mereu la televizor şi care ne-a ajutat foarte mult. Am rămas uimit, el voia să intre după mine înăuntru şi nu avea mască, nu avea nimic. Eu abia făceam faţă cu aparatul de oxigen şi el voia să intre. Sorin Arhire, pompier
Pompierii n-au mai avut ce să stingă, pentru că focul nu mai ardea în interiorul clubului. „N-a fost un incendiu normal, cu care ne întâlnim în fiecare zi. Noi am ajuns acolo şi nici nu mai aveam ce să stingem, pentru că acel burete s-a aprins dintr-odată şi a ars cu repeziciune. Nu mai era decât fum şi trupuri întinse pe jos. A fost mai mult o gazare, pentru că buretele a ars şi a emanat acel fum toxic, iar tot ce era înăuntru rămăsese intact, inclusiv mesele şi scaunele din lemn. Fumul era atât de toxic încât făceai doi paşi înăuntru şi nu mai puteai respira. Fără aparat de oxigen nu se putea pătrunde”, spune Marian Floarea.
„Oamenii ăia n-au avut nicio şansă“
Am mers la unitatea din Pieptănari să stăm de vorbă cu ei şi i-am găsit pe pompieri în curtea unităţii, încă marcaţi de traumele ultimei intervenţii. Doi dintre ei, Marian Floarea şi Sorin Arhire, au găsit puterea să şi vorbească.
Când li se dă alarma, pompierii au două minute să se echipeze şi să iasă cu autospecialele pe poarta unităţii. De obicei, nu ştiu cât de gravă este situaţia spre care se îndreaptă. Când au ajuns în faţa clădirii în care funcţiona clubul, au văzut oameni arşi alergând în stradă.
Sorin Arhire îşi aminteşte: „Învăţat ca la alte incendii, cu câteva victime, am văzut vreo 4-5 care ieşeau cu arsuri şi am crezut că despre ei este vorba, zic să mă opresc să-i ajut. Dar înainte era tot mai rău, tot mai mulţi, tot mai mulţi. Oameni care ardeau hainele pe ei şi care ne implorau să-i ajutăm, să intrăm înăuntru şi să le salvăm prietenii. Uşa era blocată de cadavre, o grămadă de corpuri unul peste celălalt şi a trebuit să le dăm la o parte ca să putem intra”.
Lângă uşa clubului era un băiat pe care l-am văzut mereu la televizor şi care ne-a ajutat foarte mult. Am rămas uimit, el voia să intre după mine înăuntru şi nu avea mască, nu avea nimic. Eu abia făceam faţă cu aparatul de oxigen şi el voia să intre. Sorin Arhire, pompier
Pompierii n-au mai avut ce să stingă, pentru că focul nu mai ardea în interiorul clubului. „N-a fost un incendiu normal, cu care ne întâlnim în fiecare zi. Noi am ajuns acolo şi nici nu mai aveam ce să stingem, pentru că acel burete s-a aprins dintr-odată şi a ars cu repeziciune. Nu mai era decât fum şi trupuri întinse pe jos. A fost mai mult o gazare, pentru că buretele a ars şi a emanat acel fum toxic, iar tot ce era înăuntru rămăsese intact, inclusiv mesele şi scaunele din lemn. Fumul era atât de toxic încât făceai doi paşi înăuntru şi nu mai puteai respira. Fără aparat de oxigen nu se putea pătrunde”, spune Marian Floarea.
„Oamenii ăia n-au avut nicio şansă“
E greu să le pui întrebări unor oameni care au
intrat într-o hală inundată de fum şi au scos afară cadavre. Ce poţi să-i
întrebi? Ce au simţit în momentul acela? Cei doi pompieri se încurajează unul
pe altul şi povestesc ce au trăit. E mai mult o mărturisire între colegi decât
un dialog cu un ziarist.
Marian Floarea: „Când am intrat
înăuntru, era o linişte desăvârşită. Nici noi nu prea puteam comunica unii cu
alţii pentru că aveam măştile pe figură... Se auzeau doar telefoanele lor
sunând încontinuu, răspândite pe jos şi luminând în întuneric. Nu era
vizibilitate deloc, noi am folosit nişte lanterne din dotare şi pe pipăite.
Mers pe coate şi pipăit: «Aici e cineva, aici e cineva». Am intrat în fiecare
ungher: din toaletă am scos cinci persoane, din garderobă trei, de lângă bar,
de peste tot...”.
Sorin Arhire: „Am ajuns la
cei căzuţi înăuntru şi am vrut să-l ridic pe unul dintre ei, dar am rămas cu
pielea în mână, cădea pielea de pe ei pur şi simplu. A venit un coleg şi m-a
ajutat să-l scot, după care am pierdut evidenţa. Găseam - scoteam, găseam -
scoteam. Am ieşit afară când mi s-a lipit aparatul de faţă pentru că nu mai
aveam aer. Trei aparate am schimbat. A fost ceva de nedescris“.
Marian Floarea: „Un băiat de
afară ne tot ruga: «E prietena mea înăuntru, salvaţi-o, salvaţi-o». Au ieşit
colegii mei cu ea pe braţe şi am încercat să o readucem la viaţă cu manevre de
resuscitare. Apoi a fost preluată de ambulanţă şi nu ştim ce s-a mai întâmplat.
A fost groaznic. În hala aceea nu erau sisteme de aerisire, nu erau geamuri,
era o hală închisă, cu o singură intrare. Noi căutăm de obicei gurile de
aerisire, geamurile, decopertăm, spargem geamurile, ca să fie cât mai uşor
accesibil, să iasă fumul. Acolo n-am avut ce să deschidem. Oamenii ăia n-au
avut nicio şansă. În afara accesului principal, o uşă normală, mai era o uşă
legată cu un lanţ. Cine putea să o deschidă în panica aceea? Abia când s-a
terminat misiunea ne-am dat seama că a fost cea mai mare tragedie din ultimele
decenii. Mă gândeam la părinţii care şi-au pierdut copiii, că şi eu sunt
părinte. M-am gândit că şi fetele mele o să crească...”
Sorin Arhire: „În meseria
asta, chiar dacă ai salvat 10 sau 20 de persoane înainte, când nu reuşeşti să
salvezi un om uiţi de toţi ceilalţi pe care i-ai salvat. O singură chestie îţi
poate strica tot ce crezi despre tine. Am găsit înăuntru o persoană de peste
100 de kilograme şi eram singur. Am încercat, chiar am încercat, dar n-am putut
s-o clintesc. Nu mai aveam putere, nu că nu voiam. Au venit doi colegi să mă
ajute şi abia am reuşit toţi trei. Eram sleiţi de puteri”.
Incendiul s-a manifestat foarte repede, a durat
câteva minute şi apoi a rămas fumul. Nu era un fum normal, cum ai da foc la un
lemn, era ceva toxic. Dacă intrai doi paşi fără aparat de oxigen îţi ardea
căile respiratorii. Tot interiorul clubului era negru de fum, dar nimic nu era
ars, nici măcar mesele şi scaunele din lemn. Marian Floarea, pompier
Cum uită un pompier: „M-am jucat cu copilul până
n-a mai putut”
Gândurile sunt cea mai mare problemă a pompierilor
din Pieptănari. De trei zile n-au mai închis ochii şi n-au mai putut mânca. Se
plimbă prin curtea unităţii în uniformele lor spălăcite şi în minte li se
strecoară mereu aceleaşi imagini. Sorin Arhire îşi aminteşte că, după ce s-a
terminat intervenţia, colegii lui au început să plângă. El nici nu mai ştie
dacă a plâns şi după ce a ieşit din tură a încercat să uite: „Am ajuns acasă şi
am dat televizorul pe desene animate. Am un băieţel şi am stat pur şi simplu 12
ore numai cu el, până a căzut rupt de somn şi n-a mai putut să se joace cu
mine. El m-a ajutat să nu mă mai gândesc, dar e mai greu de cei care nu au
copii. Mai vorbim între noi şi un coleg mi-a spus: «Eu ce fac, că eu nu am
copii?»”.
Pompierii noştri nu arată ca eroii din filme. Sunt
nişte bărbaţi din popor, care se ruşinează de slăbiciunile lor. Unitatea din
Pieptănari are un psiholog, care s-a mobilizat şi el după tragedia de vineri.
„Dimineaţa, când ne-am întors de la intervenţie, doamna psiholog era aici. La
ora şapte era la unitate şi ne-a spus că la orice oră avem nevoie putem să o
sunăm”. Sorin Arhire n-a mai închis ochii de trei zile şi îi tremură buzele de
emoţie când îşi aminteşte ce a văzut. Dar tot mai speră să treacă peste de unul
singur: „Nu ştiu ce să zic, fiecare în felul lui. Dacă văd că nu pot să dorm şi
nu pot, cred că o să merg să vorbesc şi cu doamna psiholog”.
„Sunt arşi pe faţă. Vor rămâne marcaţi toată
viaţa“
La Spitalul Militar „Dr. Carol Davila“ din
Bucureşti sunt internaţi 12 oameni care au suferit arsuri în incendiul de la
clubul Colectiv. Unul este intubat, şapte sunt în continuare la terapie
intensivă, în vreme ce pentru patru dintre ei starea de sănătate s-a
îmbunătăţit în cursul zilei de ieri, când se discuta varianta mutării lor pe
secţii. Colonel doctor Bogdan Marinescu, şeful secţiei Chirurgie Plastică şi
Microchirurgie reconstructivă de la Spitalul Militar, ne-a vorbit despre
efortul depus de medici în ultimele zile şi depre emoţiile celei mai mari
operaţiuni de salvare din ultimul sfert de secol.
„Adevărul“: Cum a fost noaptea de vineri?
Bogdan Marinescu: Înainte de
noapte trebuie să vă spun că joi am avut un pacient cu o operaţie foarte mare
şi am stat până târziu, vineri am avut probleme cu el şi din nou am stat până
târziu. Vineri seara, pe la 10, abia ajunsesem acasă. La trei sferturi de oră a
trebuit să mă întroc. La început am crezut că n-o să aibă o amploare atât de
mare. Mi-am dat seama că e grav când am văzut că Spitalul Universitar şi
Spitalul de arşi sunt depăşite. Au început să vină răniţi cu salvările, dar şi
cu maşinile prietenilor. Primii doi au ajuns cu maşinile prietenilor. Era în
jur de ora 11.00. Au ajuns pe picioare. După aceea au început să-i aducă
SMURD-ul. Imediat a trebuit să intrăm cu ei în sala de operaţii, pentru că
aceste arsuri de profunzime mare au efect de garou şi împiedică circulaţia
sângelui. Primele 24 de ore sunt vitale în astfel de cazuri.
Şi apoi?
Le facem în fiecare zi o toaletă amănunţită, care
se apropie ca şi complexitate de intervenţiile chirurgicale. Deci, cu
anestezist, întrucât schimbarea pansamentelor e extrem de dureroasă. Aşa că
pentru noi e ca şi cum am avea câte 12 operaţii în fiecare zi. După ce
pacienţii vor fi echilibraţi, vor urma operaţii mai complexe. Se vor recolta
ţesuturi din alte părţi ale corpului.
Ce spuneau răniţii când au ajuns?
Majoritatea erau inconştienţi din cauza şocului,
dar şi a noxelor pe care le-au inhalat. Faptul că incendiul a fost într-un
mediu închis a fost un factor agravant. Oamenii au inspirat direct fumul, n-au
fost ferestre sau aerisiri. Erau arşi pe suprafeţe între 10 şi 55% din corp.
Astea sunt suprafeţe mari, să ştiţi.
Acum sunt conştienţi?
11 dintre cei 12 pe care-i avem internaţi sunt
conştienţi, da. Dar evoluţia lor este imprevizibilă. Oricând se poate
decompensa una dintre funcţiile lor. Marele atu este că sunt tineri, oameni
între 20 şi 40 de ani.
Care e starea lor de spirit?
Aţi apucat să vorbiţi cu ei? Foarte puţin. Ei sunt
sedaţi şi durerile sunt controlate prin analgezice. Aşa că ei nu percep durerea
acum. Dar o să fie traumatizant în această perioadă de toaletare repetată, apoi
operaţii, apoi pansamentele de după operaţii. Vorbim de perioade cuprinse între
o lună şi două luni şi jumătate. La vizitele pe care le-am făcut în aceste zile
am observat că sunt un pic lipsiţi de reacţie. Un singur pacient era într-o
stare mai bună şi m-a întrebat ce s-a întâmplat cu prietena lui. Restul sunt
destul de dezorientaţi, nu ştiu cum să reacţioneze.
Se vor recupera complet?
Vor rămâne marcaţi de cicatricile pe care le vor
avea şi care vor fi pentru toată viaţa. Nu ştiu dacă sunt şanse de recuperare
totală. La unii da, la aţii chiar îmi e greu să spun. Azi poate să fie foarte
bine şi mâine…
Sunt arşi pe faţă?
Da, cei mai mulţi au arsuri pe faţă, pe membrele
superioare, deci, partea de sus a corpului a fost afectată. Probabil că focul a
căzut din plafon sau ei, când au încercat să iasă, şi-au lăsat capul jos şi
şi-au acoperit capul cu mâinile, unii dintre ei aşa susţin. Dar n-am apucat să
vorbesc cu fiecare despre momentul incendiului. N-am avut timp de asta pentru
că am stat non-stop în sala de operaţii.
Aţi mai trăit momente ca acesta de când lucraţi în
spital?
Nu. De o amploare atât de mare, nu. Am simţit asta
şi prin răspunsul colegilor mei. Au venit din proprie iniţiativă medici
pensionari, a venit doamna doctor Marinescu, şefa secţiei de chirurgie plastică
de acum 10 ani. Are 67 de ani şi ne-am trezit cu dânsa aici. A venit şi o
colegă care era în concediu de maternitate. A fost o mobilizare incredibilă.
Mulţi stăteau pe holuri, veniseră doar ca să ne susţină. Au fost 47 de doctori
şi 67 de asistente în noaptea de vineri. Au stat de la miezul nopţii până sâmbătă
la prânz când am terminat operaţiile.
Dacă eraţi plecat din Bucureşti în acea noapte ce
se întâmpla?
Veneam. Sunt militar. Se dă alarma. Sună telefonul
şi ne urcăm în maşini şi venim la spital. Poţi să ai perioade în care operezi
până la 12 noaptea apoi să fie nevoie să rămâi încă două zile non-stop în
spital.
Aveţi copii?
Am două fete. Te gândeşti la copiii tăi când
operezi oameni atât de tineri, sigur că da. În plus, soţia mea e arhitect, am
înţeles că au fost mulţi arhitecţi la acel concert. Mi-a dat mesaj cu numele a
doi colegi de-ai ei. M-a întrebat dacă au ajuns la mine. Ulterior am aflat că
au decedat. A fost greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu