sa regandim infidelitatea

Esther Perel - terapeut de cuplu

Către toți cei care au iubit vreodată: să regândim infidelitatea

https://www.ted.com/talks/esther_perel_rethinking_infidelity_a_talk_for_anyone_who_has_ever_loved?language=ro

” De ce înșelăm? 

De ce înșeală oamenii fericiți? 

Ce anume vrem să spunem prin „infidelitate”? 

E o întâlnire, o poveste de dragoste, sex plătit, spațiu virtual de chat, un masaj cu final fericit? 

De ce credem că bărbații înșeală din plictiseală sau frica de intimitate și femeile datorită singurătății și dorinței de intimitate? 

E întotdeauna o aventură sfârșitul unei relații?

In ultimii 10 ani am călătorit prin toată lumea și am lucrat mult, cu sute de cupluri care au fost distruse de infidelitate. Există un singur act simplu de abatere care poate distruge relația unui cuplu, fericirea și chiar identitatea lor: o aventură amoroasă. Și totuși, acest fapt atât de comun e atât de prost înțeles. 

Așadar, mă adresez tuturor celor care au iubit măcar o dată.

Adulterul a existat de când s-a inventat căsătoria, și la fel și tabuul împotriva lui. 

De fapt infidelitatea are o tenacitate pe care căsătoria o poate doar invidia, într-atât încât asta e singura poruncă repetată de două ori în Biblie: o dată despre a o comite și o dată despre a te gândi la ea. 

Cum împăcăm, așadar, ceea ce e interzis universal, și totuși se practică universal?

De-a lungul istoriei bărbații erau practic liberi să înșele fără urmări grave și mai aveau și o grămadă de teorii biologice și evoluționiste care le justificau nevoia de a „hoinări”. 

Așa că dublul standard e la fel de vechi ca însuși adulterul. 

Dar cine știe ce se-ntâmplă dincolo de aparențe, nu-i așa? 

Când vine vorba de sex, bărbații se simt presați să se laude și să exagereze, dar pentru femei presiunea e spre a ascunde, minimiza, nega, ceea ce nu e surprinzător când te gândești că mai sunt nouă țări unde femeile sunt ucise pentru infidelitate.

Pe vremuri, monogamia însemna o persoană pentru toată viața. 

Acum monogamia înseamnă câte o persoană pe rând. 

Mulți dintre voi ați spus probabil: „Sunt monogam în toate relațiile mele.” 

Pe vremuri ne căsătoream și apoi făceam sex pentru prima oară. 

Acum ne căsătorim și nu mai facem sex cu alții. 

Monogamia nu avea nimic de-a face cu iubirea. 

Bărbații se bazau pe fidelitatea femeilor ca să știe ai cui erau copiii și cine ia vacile după ce vor muri.

Toată lumea vrea să știe procentajul celor care înșeală. 

Mi s-a tot pus întrebarea asta de când am ajuns la conferință. E valabil pentru voi. 

Însă definiția infidelității continuă să se extindă: sexting, pornografia, folosirea în secret a aplicațiilor de întâlniri. 

Așadar, deoarece nu există o definiție universal acceptată a ceea ce înseamnă infidelitatea, estimările variază mult, de la 26 la 75 %. 

În plus suntem noi înșine contradicții ambulante. 95% din noi spun că e îngrozitor ca partenerul să mintă în legătură cu o aventură, dar cam tot atâția spun că ar proceda exact la fel dacă ar avea ei o aventură. 

Mie îmi place o definiție a aventurii care aduce la un loc cele trei elemente cheie: o relație secretă, care e „inima” unei aventuri, o anume legătură emoțională mai slabă sau mai puternică și o alchimie sexuală.

Alchimie e cuvântul cheie, deoarece entuziasmul erotic e atât de mare încât sărutul pe care doar ți-l imaginezi poate fi la fel de puternic și fermecător ca atunci când faci dragoste ore intregi. 

Vorba lui Marcel Proust, imaginația noastră e cea responsabilă de iubire, și nu cealaltă persoană.

Așadar, nu a fost niciodată mai ușor să înșeli și nu a fost nicicând mai greu să ții un secret. 

Nicicând nu a cerut infidelitatea un preț psihologic mai mare. 

Când căsătoria avea un obiectiv economic, infidelitatea amenința siguranța economică. 

Dar acum căsătoria e un aranjament romantic, iar infidelitatea ne amenință siguranța emoțională. 

Ironia e că obișnuiam să apelăm la adulter ca spațiu unde căutam iubirea pură. 

Dar acum când căutăm iubirea în căsătorie, adulterul o distruge.

Sunt trei feluri în care cred că infidelitatea rănește diferit în prezent. Avem un ideal romantic în care ne concentrăm pe o persoană pentru a ne îndeplini o listă interminabilă de nevoi: să fie cel mai tare iubit, prietenul meu cel mai bun, cel mai bun părinte, confidentul de încredere, tovarășul emoțional, egalul intelectual. Eu sunt aia: sunt aleasă, sunt unică, sunt indispensabilă, de neînlocuit. Eu sunt Ea. Dar infidelitatea îmi spune că nu sunt. E trădarea supremă. Infidelitatea anulează marea ambiție a iubirii. Dar dacă infidelitatea a fost mereu dureroasă de-a lungul istoriei, astăzi e adesea traumatizantă, deoarece amenință modul în care ne raportăm la sine.

Pacientul meu Fernando e marcat. Spune întruna: „Credeam că-mi știu viața. Credeam că știu cine ești tu, ce e cuplul nostru, cine sunt eu. Acum mă îndoiesc de tot. Infidelitatea – o violare a încrederii, o criză de identitate. „Pot să mai am încredere în tine?”, întreabă el. „Pot să mai am încredere în cineva?”

Tot asta îmi zice pacienta mea Heather, când îmi spune povestea ei și a lui Nick. Căsătorită, doi copii. Nick a plecat într-o călătorie de afaceri, iar Heather se joacă pe iPad-ul lui cu băieții, când vede un mesaj pe ecran: „Abia aștept să te văd.” Ciudat, gândește ea, tocmai ne-am văzut. Apoi un alt mesaj: „Abia aștept să te țin în brațe.” Și Heather își dă seama că nu sunt pentru ea. Îmi mai spune și că tatăl ei a avut escapade, dar mama ei a găsit o chitanță în buzunar, și puțin ruj pe guler. Heather continuă să caute și găsește sute de mesaje, schimburi de fotografii și dorințe exprimate. Detaliile vii ale aventurii de doi ani a lui Nick îi apar în față în timp real. Înțeleg astfel că aventurile în era digitală sunt ca o moarte dintr-o mie de tăieturi.

Dar mai e un paradox cu care ne confruntăm în prezent. 

Datorită acestui ideal romantic, ne bazăm pe fidelitatea partenerului cu o fervoare unică. 

Însă nicicând nu am fost mai tentați să înșelăm, și nu pentru că avem acum noi dorințe, ci pentru că trăim într-o eră în care ne simțim îndreptățiți să ne urmăm dorințele, deoarece asta e cultura în care merit să fiu fericită. 

Iar dacă se divorța pentru că nu eram fericiți, astăzi divorțăm pentru că putem fi mai fericiți. 

Dacă divorțul era o rușine, azi a rămâne când poți pleca e noua rușine. 

Heather nu poate vorbi cu prietenii deoarece se teme să n-o judece pentru că încă îl iubește pe Nick și peste tot primește același sfat: părăsește-l, scapă de balast. Dacă rolurile ar fi inversate, Nick ar fi în aceeași situație. Să rămâi e noua rușine.

Deci, dacă putem divorța, de ce mai avem aventuri? 

Presupunerea tipică e că, dacă cineva înșeală, ceva e în neregulă cu relația sau cu tine. 

Dar nu se poate ca milioane de oameni să fie toți patologici. 

Logica e următoarea: dacă ai acasă tot ce-ți trebuie, nu mai e nevoie să cauți în altă parte, presupunând că există căsătoria perfectă care ne va imuniza împotriva dorului de ducă. Dar dacă pasiunea are un termen de garanție limitat? Dacă există unele lucruri pe care chiar și o relație bună nu le poate nicicând oferi? Dacă până și oamenii fericiți înșeală, ce înseamnă asta?

Marea majoritate a oamenilor cu care lucrez nu sunt deloc niște Don Juani cronici. 

Ei sunt adesea oameni care sunt monogami convinși cel puțin pentru partenerul lor. 

Dar există un conflict între valorile lor și comportamentul lor. 

Sunt oameni care au fost de fapt fideli decade întregi, dar într-o bună zi trec de o limită de care nu au crezut vreodată că o vor trece, cu riscul de a pierde totul. 

Dar pentru un dram de ce?

Aventurile amoroase sunt un act de trădare și o expresie a tânjirii și a pierderii. 

În miezul unei escapade se află adesea un dor și o dorință de a avea o legătură emoțională, noutate, libertate, autonomie și intensitate sexuală, dorința de a regăsi un sine pierdut sau o încercare de a readuce vitalitatea în fața pierderii și tragediei.

Mă gândesc la o altă pacientă, Priya, care are o căsnicie fericită, își iubește soțul și nu l-ar răni niciodată.Dar mai îmi spune că a făcut mereu ceea ce se așteptau cu toții să facă: să fie o fată bună, o soție bună, o mamă bună, să aibă grijă de părinții ei imigranți. Priya s-a îndrăgostit de arboricultorul care i-a scos un copac din grădină după Uraganul Sandy. Cu camionul și tatuajele sale, e chiar opusul ei. La 47 de ani, aventura Priyei reflectă adolescența care i-a lipsit. Povestea ei evidențiază faptul că atunci când căutăm privirea altuia, nu e întotdeauna partenerul nostru cel căruia îi întoarcem spatele, ci persoanei care am devenit. Și nu căutăm neapărat o altă persoană, ci mai degrabă un alt sine.

Pretutindeni în lume există un cuvânt pe care mi-l spun cei ce au aventuri amoroase: se simt vii. 

Adesea îmi povestesc despre pierderi recente: un părinte care a murit, un prieten ce a pierit prea curând, vești proaste de la medic. 

Moartea și mortalitatea trăiesc adesea în umbra unei idile, pentru că adesea ridică semne de întrebare. Asta e tot? Mai e și altceva? O să mai continui așa încă 25 de ani? O să mai simt vreodată ce-am simțit? 

M-a făcut să mă gândesc că poate aceste întrebări sunt cele care îi fac pe oameni să treacă linia, iar unele idile sunt o încercare de a învinge întunericul, un antidot împotriva morții.

Contrar a ceea ce ați putea crede, idilele sunt prea puțin legate de sex și mult mai mult de dorință: dorința de atenție, de a te simți special, de a te simți important. 

Structura unei aventuri, faptul că nu poți nicicând să ai iubitul, ține dorința vie. 

Ăsta e un mecanism al dorinței, deoarece incompletudinea, ambiguitatea, te face să dorești ceea ce nu poți să ai.

Unii dintre voi poate se gândesc că aventurile nu apar în relații deschise, dar nu e adevărat. 

Mai întâi discuția despre monogamie nu e totuna cu discuția despre infidelitate. 

Se pare însă că până și atunci când avem libertatea de a avea alți parteneri de sex, tot suntem ispitiți de puterea fructului oprit, adică dacă facem ceea ce nu ar trebui să facem, atunci simțim că facem cu adevărat ceea ce ne dorim. 

Le-am spus unora dintre pacienții mei că dacă ar putea aduce în relația lor 10% din îndrăzneala, imaginația și verva pe care le pun în escapadele lor, probabil nu ar trebui să vină la mine. 

Așadar, cum ne vindecăm după o aventură? 

Dorința are rădăcini adânci. La fel și trădarea. 

Se poate însă vindeca. 

Unele aventuri sunt precum clopotele de înmormântare pentru relații care erau deja pe moarte.

Altele deschid ușa unor noi posibilități. Majoritatea cuplurilor care au trecut prin experiența escapadelor rămân împreună. 

Altele abia vor supraviețui, iar altele pot să transforme o criză într-o oportunitate. Vor putea transforma asta într-o experiență generativă. Mă gândesc mai mult la partenerul înșelat, care spune adesea: „Crezi că eu nu mi-am dorit mai mult? Dar nu eu sunt cel care a înșelat.” Acum că aventura a ieșit la iveală, și ei ajung să ceară mai mult, și nu mai trebuie să investească într-o situație care nu funcționa prea bine nici pentru ei.

Am observat că multe cupluri, imediat după escapadă, datorită acestei „dezordini” ce poate duce la o nouă ordine, vor avea discuții profunde, sincere, deschise, așa cum nu au mai avut de mult. Partenerii care nu mai erau interesați sexual devin înfierbântați de o dorință pe care nu și-o pot explica. Ceva legat de frica de a pierde va reaprinde dorința, și va deschide drumul unui nou tip de adevăr.

Când o escapadă iese la iveală, ce pot face concret cuplurile? 

Știm de la traume că vindecarea începe când vinovatul recunoaște că a greșit. 

Așadar, pentru partenerul care a înșelat, pentru Nick, un lucru e să pună capăt aventurii, dar celălalt e actul esențial de a exprima vina și remușcarea de a-și fi rănit soția.

Adevărul e că am observat că destul de mulți oameni care au aventuri se simt îngrozitor de vinovați că și-au rănit partenerul, dar nu se simt vinovați pentru aventura în sine. Diferența asta e importantă. 

Nick trebuie să aibă grijă de relație. Pentru un timp, trebuie să devină apărătorul hotarelor. E responsabilitatea lui să o clădească, deoarece dacă se gândește la asta, poate să o elibereze pe Heather de obsesie și de nevoia de a se asigura că aventura e dată uitării, și că încrederea începe să se reclădească.

Dar pentru Heather, sau pentru partenerii înșelați, e esențial să facă lucruri care le readuc sentimentul propriei valori, să se înconjoare de iubire, de prieteni și de activități ce readuc bucuria, sensul și identitatea. 

Chiar mai important însă e să nu mai caute detalii sordide: Unde erai? Unde ați făcut-o? Cât de des? E mai bună la pat ca mine? Sunt întrebări care aduc mai multă durere și te țin trează noaptea. 

În schimb, treci la ceea ce eu numesc „întrebările investigative”, cele care caută sensul și motivele: Ce a însemnat escapada asta pentru tine? Ce ai putut exprima sau trăi cu ea și nu mai puteai cu mine? Cum te-ai simțit când te-ai întors acasă? Ce apreciezi la noi? Ești mulțumit că s-a terminat?

Fiecare aventură va redefini o relație și fiecare cuplu va decide care va fi moștenirea aventurii. 

Aventurile însă rămân și nu vor dispărea. 

Dilemele iubirii și dorinței nu se reduc la răspunsuri simple alb-negru, bine-rău, victimă și răufăcător. 

Într-o relație trădarea ia multe forme. 

Sunt multe feluri în care ne trădăm partenerul: desconsiderare, neglijare, indiferență, violență. 

Trădarea sexuală e doar un mod de a-ți răni partenerul.

Cu alte cuvinte, victima unei aventuri nu e întotdeauna victima într-o căsnicie.

M-ați ascultat și știu ce vă gândiți: are un accent francez, cu siguranță e pro aventuri. 

Vă înșelați. Nu sunt franțuzoaică. Și nu susțin aventurile. 

Dar deoarece cred că o aventură poate să ducă și la ceva bun, mi s-a pus adesea o întrebare ciudată: dacă aș recomanda-o vreodată. 

Nu vă recomand să aveți o aventură așa cum nu vă recomand să aveți cancer, dar știm că oamenii care au fost bolnavi vorbesc adesea despre cum boala le-a oferit o nouă perspectivă. 

Întrebarea care mi s-a tot pus de când am ajuns la această conferință și am spus că voi vorbi despre infidelitate a fost: pentru sau împotrivă? 

Am spus „Da”. 

Privesc aventurile dintr-o perspectivă dublă: 

* pe de-o parte durere și trădare, 

* pe de altă parte dezvoltare și căutare de sine prin celălalt. 

Ce ți-a făcut ție și ce-a însemnat pentru mine. 

Când un cuplu vine la mine după o aventură care a ieșit la iveală, le spun adesea: „În prezent în Vest, majoritatea avem două sau trei relații sau căsnicii, iar unii chiar cu aceeași persoană. Prima căsnicie s-a terminat. Ați vrea să clădiți o a doua împreună?”

Vă mulțumesc!”

  

Esther Perel