”Grășița conține mai mult omega3
decât oricare altă plantă – în cantități similare cu cele din pește, alge sau
semințele de in. Mai are vitamina A, C, vitamine B, magneziu, calciu, potasiu,
fier și antioxidanți puternici. Pliniu cel Bătrân, naturalist roman din secolul
I, avea atâta încredere în calitățile acestei plante încât o recomanda drept
amuletă.
Un lucru interesant la grășiță este
că în perioadele aride recurge la un tip de fotosinteză numit CAM: ziua porii
frunzelor se închid, astfel încât să se evite pierderea umidității, iar se
deschid noaptea ca să capteze dioxid de carbon pe care îl transformă în acid
malic. La ivirea zorilor, odată cu lumina, acidul malic este transformat în
glucoză. De aceea, culese dimineața devreme, frunzele de grășiță au
un gust acrișor mai intens.
GRÁȘIȚĂ. Portulaca oleracea. Plantă anuală din familia Portulacaceae, cu frunze lucioase, cărnoase și suculente, flori micuțe galben-roșiatice cu 5 petale și tulpină tărâtoare, de forma cilindrică, ce poate crește până la 40 cm. Rădăcina adâncă rezistă bine în soluri compacte și aride. Atât frunzele, cât și rădăcina, florile și semințele sunt comestibile.
Este una dintre cele mai vechi plante consumate de oameni, încă din timpurile primitive, având un areal de răspândire din Europa Centrală și estul Mediteranei, până în subcontinentul indian și Asia de sud-est. Este și una dintre cele 21 de plante dacice pomenite de Discorides, medic roman născut în Asia Mică în secolul I e.n, care a scris un tratat de botanică farmaceutică, De materia medica. Aparent dacii o numeau lax și o foloseau în alimentație, dar și ca plantă medicinală.
În România actuală grășița mai este cunoscută ca agurijoară, iarbă-grasă, portulacă, grătiță, iarba-porcului, buruiană-grasă sau pita-porcului.
A fost folosită în bucătărie din timpuri ancestrale. Frunzele, crocante, cu gust slab acrișor, au fost mâncate în salate, puse în ciorbe, folosite ca umpluturi sau adăugate în omlete. O altă modalitate, populară și în zonele mediteraneene, este de-a tăvăli frunzele prin faină cu apă și a le prăji în untdelemn fierbinte.
Grășița conține mai mult omega3 decât oricare altă plantă – în cantități similare cu cele din pește, alge sau semințele de in. Mai are vitamina A, C, vitamine B, magneziu, calciu, potasiu, fier și antioxidanți puternici. Pliniu cel Bătrân, naturalist roman din secolul I, avea atâta încredere în calitățile acestei plante încât o recomanda drept amuletă.
Un lucru interesant la grășiță este că în perioadele aride recurge la un tip de fotosinteză numit CAM: ziua porii frunzelor se închid, astfel încât să se evite pierderea umidității, iar se deschid noaptea ca să capteze dioxid de carbon pe care îl transformă în acid malic. La ivirea zorilor, odată cu lumina, acidul malic este transformat în glucoză. De aceea, culese dimineața devreme, frunzele de grășiță au un gust acrișor mai intens.
Popular, frunzele zdrobite erau folosite ca remediu împotriva înțepăturilor de insecte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu