Brad Florescu

Oamenii si istoriile lor - Brad Florescu: 

"Iei o lume care e rotundă pentru că e diversă și începi s-o feliezi, ideologic. 

Și ajungi ca orice aspect al vieții tale să trebuiască să se încadreze într-o 

ideologie, un curent, o politică sau o filosofie. Oamenii, în mod normal, nu 

trăiesc așa. Fiecare om este o aglutinare de informații, de valori, crezuri și 

experiențe, pe care nu stă să le pună pe căprării, pe sertare. El așa trăiește, 

viața lui e o sferă. Când se super ideologizează tot, se distruge țesătura vie 

a societăților, a umanității și devenim, la rândul nostru, niște ficțiuni. 

Nu mai trăim, ci reacționăm la ce ni se dă."

Palestinima (1). Sfârșitul Lumii se amână.

Fâșia aceasta de pământ care se-ntinde de la Mediterană la Iordan, de la Sinai la Muntele Hermon, ascuțită ca un pumnal și cunoscută de două milenii drept Palestina, e Inima Lumii.

Dacă se aprinde un chibrit în Ierusalim iau foc Damascul, Bagdadul și Beirutul. Dacă sună o alarmă de mașină în Tel Aviv, încep câinii să latre la Washington, Berlin, Teheran și, mai nou, la București. Aceasta este Palestina: o inimă care, sângerând, însângerează întreaga omenire.

Se cuvine să mulțumesc prostului meu obicei de a nu scrie decât arareori la cald despre locurile pe care le vizitez. De la călătoria mea în Palestina au trecut șaisprezece luni și, în afară de câteva fotografii aruncate ici și colo, nu am publicat nimic pe subiect. Palestina ridică infinit de multe întrebări. De fapt aproape toate marile întrebări și contradicții care au măcinat și continuă să macine omenirea își au sorgintea acolo.

Am citit, din martie 2017 și până azi, zeci de cărți și sute de articole pe subiect, încercând să pun cap la cap niște lucruri care nu se potriveau și să-mi găsesc o poziție echidistantă din care să relatez ce am trăit, ce am văzut. Dar niciunul dintre aceste materiale nu a reușit să-mi ofere o sinteză atât de tranșantă și de frustă a situației cum a făcut o israeliancă pe care am întâlnit-o întâmplător la ziua de naștere a unui prieten. Mi-a spus:

“Dacă s-ar face pace, multă lume, din ambele tabere, ar trebui să-și caute un loc de muncă. La câmp, în fabrică. Și nu le convine. Din război se câștigă grozav.”

Pământului acestuia dintre Mediterană și Iordan, dintre Sinai și Hermon, i se mai spune și Țara Sfântă fiindcă de aici au radiat către toate zările cele trei religii așa-zis abrahamice: Iudaismul, Creștinismul și Islamul. O fi fost sfântă cândva, la începuturile lumii. Dar din ziua în care primul copil nevinovat a murit aici, fie străpuns de glonțul unui soldat, fie aruncat în aer de explozibilul unui sinucigaș, Palestina și-a pierdut sfințenia și inocența. Păcatele ei nu mai pot fi spălate nici cu toate lacrimile lui Iisus.

Valea Sfârșitului.

Râulețul Chedron (Chidron/Kidron) – Râul Cedrilor – coboară din coasta Ierusalimului pe Muntele Măslinilor și-și croiește cale prin Valea lui Iosafat către Deșertul Iudeii – Al-Baryiah, cum îi spun arabii – și mai departe, înspre Marea Moartă.

Raed închide ferestrele Nissan-ului cu un minut înainte ca șoseaua să se intersecteze cu albia râului.

“Miroase urât. N-aș vrea să rămâi cu impresia că așa miroase Palestina.”

Undele Chedronului poartă către mare nu doar lacrimile lui Hristos vărsate în grădina Getsimani înainte de trădarea lui Iuda, ci și apa menajeră și gunoaiele Ierusalimului. Biblia spune că aici, în valea aceasta mirosind a dejecții – Valea lui Iosafat – se va petrece bătălia finală între oștile lui Dumnezeu și cele ale lui Lucifer. În Apocalipsă, apostolul Ioan numește bătălia Armagheddon. Sper să nu aibă loc chiar azi.

Valea Chedronului.

Raed conducea tăcut pe șoseaua șerpuită către Mar Saba (Mânăstirea Sfântul Sava), unde aveam să petrec o noapte sau două dacă preacuvioșii călugări care-și fac veacul în pustie vor binevoi să-l primească pe nevolnicul de mine sub acoperișul sfântului lăcaș.

În legănarea absentă a mașinii remarc, cu o tresărire, că suntem atât de ocupați cu nimicurile cotidiene încât nu ne mai rămâne timp să facem ceea ce omul, spre deosebire de animal sau de plantă, e menit să facă. Să gândească. Nu să-și amintească, nici să proiecteze, ci să gândească, pur și simplu, să mediteze activ la firea lucrurilor, să extragă din pietre, din nori, din mări și din oameni înțelesurile ascunse. Zici că e un făcut că nimeni nu mai are vremea și aplecarea de a gândi, dar că toți avem certitudini pe care le exprimăm cu aer ritos ori de câte ori ni se oferă (sau ne creăm) ocazia. Asta pentru că toți suntem credincioși, inclusiv ateii care L-au rebotezat elegant pe Dumnezeu Cred-Că-Există-Totuși-Ceva-Deasupra-Noastră.

Credința ne scutește de efort și asigură progresul speciei, fie el și unul strict statistic: creșterea natalității, scăderea șomajului, creșterea produsului intern brut, eradicarea poliomielitei. Când Dumnezeu le-a spus evreilor “Creșteți și vă înmulțiți”, primii care au înțeles mesajul au fost economiștii.

La Mar Saba.

“Faraon îi punea pe iudei la cazne grele zi și noapte, zi și noapte, ca să nu apuce să se roage!” îmi spune părintele Kalinic la câteva clipe după ce mă întâmpinase cu o strângere de mână în curtea Mânăstirii Sfântul Sava și mă dusese să mă închin la moaștele Sfântului. Nu e prima oară când un om al bisericii mă introduce abrupt în subiect înainte ca ușa pe care am intrat să fi apucat să se închidă.

Părintele Kalinic lângă chilia sfinției sale.

“Ciudat, părinte, pe drum încoace reflectam că nu mai avem timp să stăm cu gândurile noastre, să chibzuim, să ne rugăm și să cântăm. Și acum sfinția voastră mă întâmpină cu spusele acestea”.

Părintele Kalinic e ultimul călugăr român rămas la Mar Saba și unul dintre puținii monahi care mai fac ascultare în legendara mânăstire de pe malul Chedronului. Pe lângă el mai slujesc doi ruși, șase greci și un novice finlandez, fratele Rafael, care venise aici înainte de Paști, se îndrăgostise de ortodoxie și abia primise botezul.

Mai era un român în mânăstire… (citește continuarea)

Mai era un român în mânăstire, un medic din Ploiești care nădăjduia să-și ducă restul zilelor în straie monahale, dar Patriarhul Teofil al Ierusalimului nu mai voia să audă de valahi, că se tot călugăreau și dez-călugăreau când îți era lumea mai dragă. Zosia plecase acum un an, iar Macarie cu trei ani mai devreme. Părintele Kalinic nădăjduia însă că, prin smerita lui purtare și prin hărnicia de care dădea dovadă ca responsabil cu primirea oaspeților și cu buna așternere a chiliilor, să-l întoarcă pe Patriarh la sentimente mai bune față de năzdrăvanii de români. Nu știu dacă șederea mea acolo l-a ajutat cine știe ce.

Atâția drept-credincioși visează fie să și calce pentru o clipă în curtea Mar Saba, să se roage la moaștele Sfântului Sava și în grota unde a trudit Sfântul Ioan Damaschinul, iar eu nu doar că nu am făcut toate ascultările ce îmi reveneau ca pelerin, dar mi-am mai și petrecut nopțile citind erezii pe tabletă, cu luminozitatea dată la minim ca să salvez bateria, fiindcă nici în chilie, nici altundeva în complexul monahal, nu exista electricitate. Ca să pot folosi telefonul – pentru fotografii, că nici semnal nu era – mi-am încărcat bateria solară de la lumânarea din chilie.

În apărarea mea trebuie spus că, odată intrat pe poarta sfântului lăcaș, m-a dat peste cap fusul orar.

În prima seară, după o scurtă discuție cu Părintele Kalinic, am fost trimis la trapeză să mănânc ceva, apoi mi s-a alocat o chiliuță și am fost sfătuit să dorm, ca să fiu odihnit pentru utrenie (slujba de dimineață).

Vedere de pe terasa chiliei mele.

“Păi, părinte, abia a apus soarele, mai sunt douăsprezece ceasuri până în zori. Am timp să mă mai plimb, poate să și citesc ceva, să-mi scriu gândurile în carnet și să și dorm pe săturate. De ce m-aș culca acum?”

“După ora noastră e trecut de miezul nopții. Mă duc să-ți aduc un ceas potrivit.”

Mar Saba, ca și mânăstirile de la Muntele Athos, funcționează după fusul bizantin care închide ziua la apusul Soarelui, oricând s-ar petrece acesta, și o deschide pe următoarea opt ceasuri mai târziu. Utrenia avea să înceapă la 3 A. M., iar părintele a insistat să dorm ca să nu cumva să lipsesc de la prima rugăciune a zilei.

Firește că nu l-am ascultat. Până la al doilea ceas după miezul nopții (cel de pe planeta mirenilor) am citit cărți neobrăzate căutând o cale de mijloc între patima cu care călugării se rugau la Hristos și la Maica Domnului și fusul lor orar, dictat de zeitatea păgână a Soarelui. Am adormit cu greu într-un sfârșit.

Până la ultimul acatist.

Nu închisesem ochii de mai mult de un ceas și jumătate că preacuviosul Kalinic îmi bubuia deja în ușă însoțindu-se sonor de dangătul clopotului mare al bisericii.

“Iartă-mă, frate Brăduț, am greșit eu socoteala cu o oră. Îmbracă-te repede și coboară, că îndată începe utrenia.”

M-am îmbrăcat repede, am fumat pe ascuns o țigară înghesuit într-o firidă a terasei exterioare și, deși eram terminat de somn, am coborît în biserică, nu fără a mă rătăci câteva minute bune prin labirintul de coridoare, tuneluri și uși pe care nici până la ora asta nu le-aș fi deslușit dacă nu-mi luam în ajutor sfintele icoane de pe pereți. După Sfântul Sava trebuie să fac stânga jos pe scări până la Paraclisul Maicii Domnului, apoi dreapta până la mormântul Sfântului și stânga pe ușa principală.

Mar Saba, sau Mânăstirea Sfântului Sava, fondată în secolul al VI-lea.

Bineînțeles că ajunsesem ultimul. Bezna din biserică era tulburată doar de cele zece lumânări ținute de cucernicii călugări în căușele palmelor, la o suflare distanță de bărbile lor albe și de teancurile gălbui și uscate de acatiste lăsate de credincioși. Teancul părintelui Kalinic era de departe cel mai gros și nu doar pentru că pelerinii români erau printre cei mai numeroși ci și pentru că era singurul capabil să deslușească rugăciunile înscrise pe ele. M-aș fi oferit să îl ajut, dar nu eram calificat.

Slujba se desfășura într-o greacă arhaică. Doar starețul înțelegea ce spune. Monahii greci dibuiau cam jumătate, iar ceilalți, inclusiv părintele Kalinic, reacționau sincronizat fie la anumite cuvinte-cheie pe care le pricepeau, fie la crucile și temenelele adânci ale părintelui egumen. Semi-întunericul, glasul monoton al rugăciunii strecurându-se dintr-un colț al bisericii într-altul ca un fluture de noapte, mirosul de tămâie și de lumânări, siluetele evanescente ale monahilor m-au aruncat într-o stare vecină hipnozei. Eram acolo și nu eram acolo, eram eu și nu eram eu, eram atunci și eram mereu. Utrenia, urmată de Psaltire, Canoane și Sfânta Liturghie, a durat până în zori. Călugării și-au terminat de citit acatistele și s-au scurs către chilii. Bunul Kalinic a plecat ultimul, după ce-a trimis și ultima rugăciune românească spre Ceruri.

M-am întors în chilie și…(citește continuarea)

M-am întors în chilie și m-am prăbușit în pat ca un meteorit venit din alt univers. M-a trezit, pe la orele nouă ale dimineții, dangătul insistent al clopotului de la intrarea în mânăstire. Veniseră primii pelerini. M-am spălat și m-am echipat pentru o drumeție de câteva ore în deșert. Un șort, un tricou și o bluză mai grosuță pe care am înfundat-o în rucsac în caz că voi da undeva de umbră. Pe cât de cald e la soare, pe atât de rece se simte vântul când astrul zilei dispare în nori chiar și pentru câteva clipe.

“Dacă te duci nicăieri, hai cu noi.”

Dar, ca un mare călător ce sunt, însă, uitasem să iau cu mine un obiect esențial: o sticlă pe care s-o umplu cu apă. La mânăstire nu se foloseau PET-uri. Am dat peste cap trei pahare din carafă și m-am furișat ca o pisică pe lângă ziduri către ieșire, convins că am să mor de sete în deșertul Iudeii, zis și Al-Baryiah. Călugărul Efrem, care se ocupa de niște pelerini greci în poarta  mânăstirii, m-a măsurat din cap până în picioare și m-a întrebat scurt și aspru, dar nu fără o urmă de umor:

“File (gr. frate), dar unde-ți sunt pantalonii?”

“Iertare, părinte, mă duc în deșert și mi-ar fi prea cald în blugi.”

“Vezi, fii atent, să nu te aventurezi prin satul de beduini. Cică omoară oameni și-i jefuiesc. Niște tâlhari, asta sunt.”

“O să mor de sete înainte să pună ei mâna pe mine” am mormăit, sperând că poate părintele va scoate de sub rasa aspră un termos de ultimă generație plin cu Gatorade.

Ubeidiya, satul de beduini împrăștiat pe dealuri.

Dar bunul Efrem se întorsese cu spatele în mijlocul propoziției mele, ocupat să îi binecuvînteze pe pelerinii greci care tocmai plecau. Bărbații – marcați după descinderea în catacombele sfinte, femeile – gureșe și grăbite după ce le bătuse soarele în cap pe afară. Mânăstirea Mar Saba nu permite accesul doamnelor și domnișoarelor pentru că frumusețea, grația și voioșia acestora ar putea abate sufletele încă nevolnice ale monahilor de la sfânta lor lucrare: „Să murim lumii, ca să viem lui Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Intru în vorbă cu Jamal, șoferul microbuzului de greci. De unde vin ei, încotro mă duc eu?

“Nu mă duc nicăieri”, zic.

“Atunci hai cu noi, că e în drum”, răspunde râzând.

“Dacă mă lăsați în satul din deal.”

“La Ubeidiya?”

“La cum i-o spune.”

Palestina e caroiată ca o tablă de go, nu știi pe unde să mai mergi ca să nu dai de probleme. Ziduri, garduri, posturi de control, zone interzise, șosele interzise, abia se descurcă omul să dezlege o asemenea încrengătură, d‘apăi capra? Decât să ți-o ia turma înspre settlement și să moară împușcată mai bine o vinzi și te angajezi în oraș ca muncitor. Beduinii au avut întotdeauna viață grea, dar au ales-o bucuroși pentru că erau liberi să se miște cum vor. Acum, că nu mai au nici libertatea, le-a rămas doar traiul sărman. Și vechile cutume. Mulți și-au vândut caprele și s-au așezat în sate ca Ubeidiya

După un sfert de oră de tras zgomotos și înecat la deal, microbuzul mă lasă, cu un claxon de rămas bun, ai grijă de tine, în mijlocul satului. Case noi, multe încă în construcție, se înalță dezordonat pe coline. Din vale se aud huruitul stins al Chedronului și câte-un dangăt de talangă din turmă rară care paște pe malul lui. Hăul sterp și pietros e punctat, ici și colo, de câte o stână dărăpănată. Măgari slăbănogi și câini chiori de somn întorc câte o jumătate cap să vadă ce-i cu mine. Ridic din umeri: nu e nimic; și eu pe-aci. Pornesc înapoi la vale, pe drumul pe care am venit, socotind că în vreo trei ceasuri, la pas domol și cu pauzele de rigoare, voi fi înapoi la mânăstire.

Deja mi-e sete doar la gândul că nu am apă. Afurisită mintea asta omenească: dacă aveam apă – mă știu foarte bine – nu mă atingeam de ea până cel puțin la prânz. Dar așa, că mă știe că-s în deșert fără cele necesare, gândul mă chinuie și mă arde pe gât. Trebuie să rezolv problema.

La prima răspântie, sub o copertină și o salbă de mărgele anti-muște, văd ceva ce aduce cu intrarea în magazinul sătesc. Plin de speranță, bag capul pe ușă. E, într-adevăr un magazin. La tejghea, o bătrână uscată și două adolescente, probabil nepoatele ei, își fac de lucru aranjând pentru a cine știe câta oară cutiile cu acadele și gumă de mestecat. Când mă vede, femeia face ochii mari și începe să țipe gesticulând de parcă însuși Necuratul i-ar fi apărut în prag. Pleacă, pleacă, înțeleg din gesturile ei. Cu poalele largi ale halatului care-i acoperă rochia încearcă să-și ascundă nepoatele de privirea mea.

Water, doamnă! Water!

Pleacă, străinule! Pleacă!

Nepoata mai mare (să tot aibă la vreo 15 anișori) se eliberează de sub pulpana bunicii și zâmbește. Water, străinule? Water, domniță. Îi șoptește ceva la ureche bunicii, apoi o șterge în casă împreună cu sora ei. Bunica, rămasă singură cu mine, mă evaluează nițel – poate c-aș fi, totuși, un ginere bun – apoi, neconvinsă, plescăie și-mi indică frigiderul cu băuturi. Să-mi iau repede și să mă car. Cu dreapta îmi smulge șekelii întinși ca plată, cu stânga mă ușuie afară ca pe-un muscoi.

În Ubeidiya.

Pentru beduini chipul femeilor este tabu; niciun străin nu are voie să-l privească. De unde și accesul de zgripțuroială al bătrânei când am intrat așa, neanunțat, neinvitat și nebeduin, pe ușa prăvăliei, dând ochi în ochi cu nepoatele fecioare. Aș fi vrut să-i explic că a deschide un submarket în buricul satului nu era cea mai bună cale de a evita contactul cu alienii. De fapt multe i-aș fi zis eu dar, din fericire pentru noi toți, nu știu în arabă decât mulțumesc și haide.

Șokran, zic.

Ya-la! zice.

Acum, că aveam doi litri de apă neîncepută în rucsac, în sfârșit nu-mi mai era sete.

Într-un sat ca Ubeidiya unde nu se întâmplă nimic și unde locuitorii au înscrisă în codul genetic o capacitate supraomenească de a detecta orice schimbare în ritmul vieții, nici chiar o prezență ștearsă ca a mea nu putea trece neobservată. Mergeam pe uliță cu gândurile făcute pachet, încercând din toate puterile să par relaxat, indiferent, un trecător oarecare, dar știam că sunt privit din spatele fiecărui oblon.

După câteva minute sub astă supraveghere am început să mă joc cu satul. Întorceam brusc privirea spre fereastra pe lângă care treceam și giurgiuveaua se trăgea cu un jvîc!rapid urmat imediat de o chirăială înciudată: m-a prins! I WIN, strigam eu înspre fereastră lovind cu pumnul în aer. Și înăuntrul casei se înăbușea un râs.

Am mers așa preț de vreo zece minute, jucând v-ați-ascunselea cu populația rurală. Pe câțiva i-am prins trăgând ocheade, alții – mai iuți de cap, nu mi-au lăsat privirii decât o giurgiuvea mișcându-se ușor. Per ansamblu aș spune că scorul a fost egal și că, pe parcursul acestei reprize, n-am izbutit să văd un chip de om în întregime. Dar și când l-am văzut…(citește ultima pagină)

Dar și când l-am văzut mi-a stat inima.

Ma!

Din spatele perdelei unei case verzi am deslușit forfotă și un glas molcom de femeie care explica ceva. Mișcare. Câteva târșâieli de papuci pe pardoseală. Am trecut preventiv pe trotuarul opus ca să nu încalc accidental vreo altă cutumă beduină. Cu coada ochiului am sesizat că perdeaua se dăduse la o parte și cineva ieșise în stradă. Am întors capul: o fetiță zulufată, de vreo cinci anișori, nu mult mai mare decât carafa de plastic pe care o ducea în mânuțe. A venit țintă spre mine, tremurând de sfiiciune. Mi-a întins vasul plin și un păhărel:

Ma.

Ma?

Ma.

Acum știu ce înseamnă: apă. Copilița beduină îmi adusese apă proaspătă și rece să beau, iar din pragul casei privirea mamei ei ne prinsese pe amândoi într-o aceeași caldă îmbrățișare: și pe fetița ei dragă și pe mine, străinul. Din cele mai vechi timpuri, călătorul a fost copilul tuturor oamenilor. Fiul Omului, dacă mi se permite erezia.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Un pic mai jos, un bărbat mustăcios cocoțat pe acoperișul unei case în construcție mi-a făcut semn să stau pe loc. A coborât, a intrat în casă și mi l-a trimis pe fie-său, tot un boț de omuleț, cu un păhărel de cafea dulce și fierbinte.

Cei doi ghizi ai mei prin deșert. Pardon, cei patru ghizi.

Apoi m-au luat în primire doi băietani călare pe măgăruși. Am pornit așa prin sat, cu ei pe flancuri, într-o parodică procesiune care-i făcea pe trecători să chicotească și pe țânci și căței să ne țină chirăinzi până la următoarea răspântie.

Am apucat apoi de-a dreptul peste dealurile de piatră seacă, pe potecile înguste și abrupte săpate de copitele caprelor, și am ajuns la o lespede cenușie prinsă cu lanțuri de pământul uscat. Băieții au dat piatra la o parte și mi-au arătat: apă. Un puț secret. Și câte or mai fi ca el pe întinderea Al-Bariyei, neștiute decât de beduini? E atâta apă în deșert, dragul meu cititor…

Caravana m-a petrecut solemn până la ieșirea din sat și mi-a urat – unii din glasuri și gesturi, alții din fluturarea urechilor – cale bătută până jos, la mânăstire. Le-am dat câțiva șekeli ca mulțumire. Niște bandiți, vorba părintelui. Am rămas singur cu vântul cald care fluiera prin mărăcini, cu pietrele moleșite de soare și cu cerul uriaș sub a cărui greutate albastră orizonturile începuseră să se încovoaie și să tremure.

Nu e de mirare că trei dintre cele mai importante religii ale lumii au răsărit și au rodit în ținuturi deșertice. Pustiul acesta arid, curățit de orice „distracții” și de orice pretenții, împinge către Cer privirea omului aflat în căutare de răspunsuri. Deșertul este o abandonare a lumii de aici în fața lumii de Acolo. Spune John Chryssavgis:

„In deșert îți înfrunți inima și dorințele ei cele mai adânci, fără țap ispășitor, fără niciun loc unde să te poți ascunde. Deșertul este locul bătăliei tale cu forțele sălbatice dinlăuntrul și din afara ta. Deșertul te poftește să te scuturi de toate formele de idolatrie, de limitele pământești, pentru a cuprinde – sau a fi cuprins de – imaginea Dumnezeului ceresc. Aici ești confruntat cu o altă realitate, cu prezența unui Dumnezeu nesfârșit. Deșertul este o invitație la transfigurare.” (John Chryssavgis: In The Heart of the Desert: The Spirituality of the Desert Fathers and Mothers.)

Deșertul Al Baryiah. În zare să văd Marea Moartă și munții Iordaniei.

M-am întors la mânăstire mult după prânz, când soarele zugrăvea cu miere zidul de vest al bătrânei Mar Sabei. Am trecut printre ultimii pelerini ai zilei și am dat să mă furișez înapoi în chilie și să-mi petrec restul zilei neobservat. Părintele Kalinic era în curte.

“Unde mi-ai fost, frate Brăduț? Ai lipsit de la rugăciune!”

“Să fiu iertat, părinte, dar în felul meu n-am lipsit. Am făcut rugăciunea mai în deal.”

“Fugi la trapeză, că se răcește mâncarea. Și apoi să cobori pentru vecernie.”

Supă de linte, măsline, avocado, salată verde, banană, curmale, o roșie, nuga și suc de rodii. “You! Eat all!”, m-a îndemnat părintele Paisie bucătarul cu un ton blând pe care nici semnele de exclamare, nici accentul rusesc nu reușeau să îl asprească.

După rugăciune, la care m-am prezentat cu coada între blugi, am urcat pe terasa chiliei să văd apusul și să ascult glasul Chedronului. Când soarele a dispărut de tot după munții Iordanului, clopotul a anunțat miezul nopții. Am scăpat. Nu s-a sfârșit lumea nici astăzi. Un copil i-a dat apă și a potolit-o.

(Episodul 2 este aici)