„Omul Liber” – Dan Puric

 

„Omul Liber” – Dan Puric

<< Oare cine-i batrânul pescar ce vâslește din răsputeri de unul singur în bărcuța lui, împotriva valurilor și a vânturilor neprielnice ale oceanului?, se întrebau pescarușii ce săgetau cerul.

Și oare ce are în barca lui arsă de soare și îmbatrânită de vânturi, de vrea să o tragă cu orice preț la țărmul nostru?, se auzeau strigătele lor de uimire, pe care numai vântul le înțelegea.

Căci din înalțimea zborului lor se vedeau atâtea detalii cumplit de dureroase, pe care un om de pe țărm nu ar fi putut nicicând să le zărească.

– „Este la capătul puterilor!”, șopti un pescăruș.

– „Da, îi tremură mâinile!”, raspunse celălalt, trecând ca o sageată în zbor pe lângă tovarașul lui.

– „Și totuși pare de neînfrânt! Oare de unde vine? Tu ai mai văzut vreodată un pescar ca el?”

– „NU, niciodată!”, raspunse pescărușul care se rotea în viteza, în jurul prietenului lui care zbura lin.

– „Tu vezi, n-are niciun pește în barca? Ciudat, nu? Ce noutate pentru insula noastră!”, mai spuse el și se înalță catre cer.

„Ce noutate! Ce noutate!”, repetară în cor ceilalți pescăruși.

Acolo jos, între valuri, cu mâinile tremurânde, respirând greu, bătrânul pescar vâslea din răsputeri.

– „Uită-te la el cum vâslește!”, grăi un albatros mai mare. „Parcă își trage viața la mal!”

Valurile înalte și vântul potrivnic nu-l iertau pe batrân. Dar el vâslea murmurându-și în gând ceva păreri numai de el cunoscute.

Valurile oceanului n-aveau de unde să știe că în sufletului lui se înăltau talazuri de suferință cu mult mai mari; furtuni sufletești pe care el le străbătuse o viață întreagă cu corabia lui, dar al cărui catarg de credință nicicând nu se scufundase.

Apoi ca din senin, totul se liniști, vântul cel puternic se opri, iar oceanul își chemă valurile, pentru o clipă, să se odihnească.

Bărcuța batrânului atinse plaja țărmului și nisipul parcă oftă adânc, murmurând: „În sfârșit a ajuns!”… >>

Dan Puric – Omul Liber