“ Cred ca in prezent, cum obtii un rezultat este la fel de important ca
rezultatul insusi ".
“JR, un artist de strada semi-anonim din Franta, foloseste fotografia pentru
a infatisa adevarata fata a lumii, lipind fotografii de chipuri umane pe niste
panze uriase.
In cadrul TED2011, acesta isi prezina visul indraznet: recurgerea la arta pentru
a schimba perspectiva asupra lumii.
Mai multe despre arta sa si cum va puteti implica la insideoutproject.net”
Dorința lui JR: Folosiți arta pentru poveștile nespuse ale lumii
00:11În urmă cu două săptămâni în studioul meu din Paris, a sunat telefonul şi am auzit: "Bună, JR, ai câştigat premiul TED 2011. Trebuie să-ţi pui o dorinţă pentru a salva lumea. Mă simțeam pierdut. Nu puteam salva lumea; nimeni nu poate. Lumea e terminată. Avem dictatori la cârma lumii, populaţia creşte cu milioanele, în mări nu mai e peşte, Polul Nord se topeşte, şi, după cum a spus ultimul câştigător TED, cu toţii devenim obezi. (Râsete) Cu excepţia poate a francezilor. În fine. Aşadar, am sunat-o pe Amy şi i-am spus, "Ascultă, Amy, spune-le tipilor de la TED că nu voi veni. Nu pot face nimic să salvez lumea. Ea mi-a spus, "Hey, JR, dorinţa ta nu trebuie să salveze lumea, ci s-o schimbe." Aha, bine atunci. (Râsete) Așa mai merge. Mă gândeam, tehnologia, politica, afacerile schimbă lumea -- nu totdeauna în bine, dar o schimbă. Dar arta? Ar putea arta schimba lumea?
01:22Am început când aveam 15 ani. La vremea aceea nu-mi trecea prin cap să schimb lumea; Făceam graffiti -- îmi scriam numele peste tot, folosind oraşul în loc de pânză. Colindam cu prietenii prin tunelurile Parisului, pe acoperişurile clădirilor. Fiecare ieşire era o excursie, o aventură. Era ca şi cum ne lăsam amprenta asupra societăţii, spunând, "Am fost aici", pe acoperişul clădirii.
01:50Aşa că atunci când am găsit un aparat foto ieftin în metrou, am început să imortalizez aceste aventuri cu prietenii mei şi le dădeam în schimb fotocopii -- fotografii micuțe, cam atât. Şi astfel, pe la 17 ani, am început să le lipesc. Mi-am creat prima "expo de rue", care înseamnă galerie pe trotoar. Am înrămat-o în culoare, ca să nu fie luată drept publicitate. Oraşul e cea mai grozavă galerie imaginabilă. Nu trebuia să fac un album să-l prezint unei galerii, să-i las pe alţii sa decidă dacă arta mea era destul de bună pentru a fi expusă. Verificam direct cu publicul pe stradă.
02:40Asta e în Paris. Schimbam -- în funcţie de loc -- titlul expoziției. Asta-i pe Champs-Elysees. De asta am fost tare mândru. Pentru că aveam doar 18 ani şi eram acolo, pe Champs-Elysees. Apoi, când fotografia a dispărut, încadrarea era încă acolo.
03:00(Râsete)
03:02Noiembrie 2005: străzile erau în flăcări. Un val mare de revolte invadase proiectele de case pentru săraci din Paris. Toată lumea stătea lipită de televizor, urmărind imagini tulburătoare, înspăimântătoareluate de la marginea suburbiilor dezlănțuite. Aceşti tineri, scăpaţi de sub control aruncau cocktail-uri Molotov, atacau politişti şi pompieri, jefuiau tot ce puteau prin magazine. Aceştia erau delicvenți, infractori periculoşi, acţionând în propriul lor mediu.
03:37Apoi am văzut-o -- putea fi posibil? fotografia mea pe un zid dezvăluită de o maşină în flăcări -- o lipitură pe care o făcusem cu un an în urmă -- una ilegală - încă acolo. Am realizat că astea erau chipurile prietenilor mei. Îi știam pe băieţii ăştia. Nu sunt toţi îngeri, dar nici monştrii. Îmi părea straniu să vădacele imagini şi acei ochi holbându-se la mine prin televizor.
04:07Așa că m-am întors acolo cu o cameră de 28 mm. Era singura pe care o aveam pe vremea aia. Cu acel tip de lentile, trebuie să fi la 25 de cm de obiectiv. Aşadar, încrederea era esențială. Am pozat patru portrete de oameni din Le Bosquet. Făceau toţi feţe înspăimântătoare, impersonând propriile lor caricaturi. Apoi am lipit postere uriaşe peste tot, în zonele burgheze din Paris, cu numele, vârsta și chiar numărul clădirii acestor băieţi. Un an mai târziu, expoziția a fost expusă în faţa primăriei din Paris.Aşadar, am plecat de la imagini furate şi distorsionate de mass-media de care acum erau mândri că le făcuseră. Atunci am realizat puterea hârtiei şi a lipiciului. Deci, poate arta schimba lumea?
05:29Un an mai târziu urmăream toată zarva iscată de conflictul din Orientul Mijlociu. În momentele acelea, credeţi-mă, se făcea referire doar la neînţelegerile israelo-palestiniene. Aşadar, împreună cu prietenul meu Marco, ne-am hotărât să mergem acolo şi să vedem adevăraţii palestinieni şi adevăraţii israeliţi.Sunt ei atât de diferiţi? Când am ajuns, ne-am dus direct pe străzi, am început să vorbim cu oamenii şi am realizat că lucrurile erau puţin diferite de poveştile prezentate în mass-media. Am decis aşadar să fotografiem portrete de palestinieni şi israeliţi. care aveau aceleaşi job-uri - taximetrişti, avocaţi, bucătari. Le-am cerut să se strâmbe ca semn de "angajament". Nu un zâmbet -- acesta nu arată cu adevărat cine eşti şi ce simţi. Toţi au acceptat să fie "lipiţi" unul lângă altul. Am decis să le afişăm în opt oraşe israeliene şi palesteniene, și de ambele părţi ale Zidului Israelian. Am lansat cea mai mare expoziţie ilegală de artă din toate timpurile. Am numit acest proiect "Face 2 Face".
06:36Experţii spuneau , "Nu se poate. Oamenii nu vor accepta. Armata vă va împuşca iar Hamas-ul vă va răpi." Am spus, "OK, s-o întindem doar cât putem." Ador felul în care oamenii mă întrebau, "Cât de mare va fi fotografia mea?" "Va fi cât casa." Când am făcut Zidul, am început cu partea palesteniană.Când am ajuns acolo cu scările am realizat că nu erau suficient de înalte. Și atunci palestinienii ne spun: "Calm. Aşteptaţi. Vă găsim noi o soluţie." S-a dus unul la Biserica Nativity şi a adus o scară atât de veche, că probabil îl văzuse pe Isus născându-se . (Râsete) Am făcut "Face 2 Face" cu doar şase prieteni, două scări, două pensule, o maşină închiriată, un aparat foto şi vreo 2.000 metri pătraţi de hârtie. Am primit tot felul de ajutoare din toate părţile.
07:35OK, spre exemplu, asta-i Palestina. Suntem în Ramallah acum. Lipim portrete -- ambele portrete -- pe străzi într-o piaţă aglomerată. Oamenii se apropie de noi şi ne întreabă, "Ce faceţi aici?" "Oh, un proiect artistic, alăturăm un israelit şi un palestinian care au acelaşi job. Aceştia doi sunt taximetrişti." Imediat se lăsa tăcerea. "Vrei să spui că lipeşti fața unui israelit care se strâmbă chiar aici?" "Da, face parte din proiect." Întotdeauna aşteptam un moment, după care îi întrebam, "Puteți să-mi spuneţi care-i care?"Cei mai mulți nu puteau.
08:16(Aplauze)
08:22Am lipit și pe turnurile militare ale zidului israelian, şi nu s-a întâmplat nimic. Când lipeşti o imagine, este doar hârtie şi lipici. Oamenii o pot rupe, o pot măzgăli, îşi pot face nevoile -- unele sunt cam sus pentru asta, sunt de-acord, dar, în acelaşi timp, ei sunt curatorii. Vântul şi ploaia le vor distruge oricum. Nu sunt făcute pentru a dura. Deși, patru ani mai târziu, majoritatea pozelor încă sunt acolo. 'Face 2 Face' a demonstrat că ce credeam noi imposibil a fost posibil -- şi încă destul de uşor, aş spune. Nu am forţat nota. Am demonstrat c-am ajuns mai departe decât credea oricine.
09:03În Orientul Mijlociu am expus în locuri fără prea multe muzee. Aşadar, orientarea aceasta către străziera interesantă. Astfel, am decis să continui în această direcţie, şi să merg în locuri unde nu există nici un muzeu. Când ajungi în astfel de societăţi în dezvoltare, femeile sunt stâlpii comunităţii, dar bărbaţii sunt cei care încă stăpânesc străzile. Am fost astfel inspiraţi să iniţiem un proiect în care bărbaţii le aduc un omagiu femeilor prin postarea fotografiilor lor. Am numit acest proiect "Women are Heroes".Când am ascultat poveştile acestora, în toate locurile prin care am umblat, n-am putut înţelege întotdeauna circumstanţele complicate ale conflictelor. Pur şi simplu observam. Uneori nu existau cuvinte, propoziţii, ci doar lacrimi. Pur şi simplu le fotografiam şi le lipeam pozele.
10:07"Femeile sunt eroine" m-a purtat prin toată lumea. Majoritatea locurilor în care am mers, le-am ales deoarece auzisem de ele din mass-media. Spre exemplu, în iulie 2008, mă uitam la televizor în Pariscând am auzit de un lucru oribil care se întâmplase în Rio de Janeiro, într-un cartier numit Providencia.Trei tineri -- trei studenţi de fapt -- au fost reţinuţi de armată deoarece nu aveau asupra lor acte de identitate. Armata i-a ridicat şi în loc să-i ducă la un post de poliţie, i-a lăsat într-un cartier rival unde au fost ciopârţiţi. Am fost şocat. Întreaga Brazilie era şocată. Am auzit că era unul din cele mai violente viespare, fiind controlat de cel mai mare cartel al drogurilor. Am decis să merg acolo.
10:57Când am ajuns -- înțelegeți, nu eram în legătură cu nici un fel de organizație, nu era nimeni acolo -- agent de turism, reprezentant ONG, nimic -- nici un martor ocular. Aşadar, umblam pur şi simplu prin zonă, când am întâlnit o femeie şi i-am arătat albumul mea. Ea mi-a spus, "Ştii ce?" Suntem flămânzi după cultură. Avem nevoie de cultură aici. Deci am ieșit şi am început cu tinerii. Le-am făcut doar câteva fotografii, iar în ziua următoare am venit cu postere și le-am lipit. O zi mai târziu, erau deja scrijelite. Dar asta n-a contat. Voiam să le dau sentimentul că arta le aparţine.
11:37În ziua următoare, am avut o întâlnire în piaţa centrală şi au venit câteva femei. Toate erau rude ale celor trei puști care fuseseră ucişi. Era mama, bunica, cel mai bun prieten. Toate voiau să-şi strige povestea. Din acea zi, am fost susţinuţi de întregul cartier. Am făcut mai multe fotografii şi am demarat proiectul. Traficanţii de droguri erau cam suspicioşi când ne-au văzut acolo, aşa că le-am spus, "Ştiţi ce? Nu vreau să filmez violenţa sau armele. Vedeţi destul din astea în mass-media. Ce vreau să arăt este incredibila viaţă. Şi am văzut-o în jur în ultimele zile." Deci lucrarea a fost deosebit de simbolică,prima pe care-o făcusem ce nu putea fi văzută din oraş. Aici e locul în care tinerii au fost arestaţi, iar aceasta e bunica unuia din ei. Pe aceste scări, e locul în care stăteau întotdeauna traficanţii, și unde aveau loc numeroase schimburi de foc. Toţi de acolo au înţeles sensul proiectului. După asta, am lipit peste tot, pe întreg dealul.
12:42(Aplauze)
12:52Interesant era că presa n-a putut intra. Trebuia să fi văzut. Erau nevoiţi să ne filmeze de la distanţă mare din elicoptere, cu lentile foarte puternice, şi apoi ne vedeam la TV lipind. Afişau pe ecran un număr: "Sunaţi vă rugăm la acest număr dacă ştiţi ce se întâmplă în Providencia." Doar am făcut proiectul şi am plecat aşa că mass-media n-avea cum să știe. Dar cum putem afla despre proiect? Au fost nevoiţi să meargă să găsească femeile, să primească o explicație de la ele. Aşadar, am creat o punte între presă şi femeile anonime.
13:25Am continuat să călătorim. Am fost în Africa, Sudan, Sierra Leone, Liberia, Kenya. În locuri sfâşiate de războaie ca Monrovia, oamenii veneau direct la noi. Doreau să ştie ce avem de gând. Mă întrebau într-una, "Care-i scopul proiectului vostru? Sunteţi o organizație? Sunteți mass-media?" Artă. Facem doar artă. Unii întrebau , "De ce e în alb-negru? Nu aveţi culori în Franţa?" (Râsete) Sau ne întrebau, "Toţi aceşti oameni sunt morţi?" Cei care întelegeau proiectul îl explicau celorlalţi. Am auzit spunându-i-se unui bărbat care nu înţelegea, "Ştii, te afli aici de câteva ore, încercând să înţelegi, discutând cu prietenii tăi. În tot acest timp, nu te-ai gândit la ce vei mânca mâine. Asta-i arta." Cred că e curiozitateacare-i motivează pe oameni să se implice în proiecte. Apoi se transformă în ceva mai mult. Devine o dorinţă, o necesitate. Pe acest pod din Monrovia, un fost soldat rebel ne-a ajutat să lipim un portret al unei femei care fusese violată în timpul războiului. Femeile sunt întotdeauna primele suferă în timpul conflictelor.
14:41Aici este Kibera, Kenya, una din cele mai mari mahalale din Africa. Poate aţi văzut imagini cu violenţelede după alegerile din 2008. De data asta am acoperit acoperişurile caselor, dar n-am folosit suport de hârtie deoarece hârtia nu împiedică ploaia să se scurgă în interiorul casei -- ci vinil. Astfel, arta devine utilă. Și oamenii o păstrează. Ştiţi ce-mi place, de exemplu, când vezi ochii cei mai mari de-acolo, ei ascund o mulţime de case în interior. Am fost acolo în urmă cu câteva luni -- fotografiile sunt încă acolo -- lipsea totuşi o parte a unui ochi. Aşa că i-am întrebat pe oameni ce s-a întâmplat. "Ah, tipul s-a mutat recent." (Râsete) Când acoperişurile au fost acoperite, o femeie a glumit, "Acum Dumnezeu mă poate vedea." Dacă priveşti acum Kibera, Kibera te priveşte înapoi.
15:40OK, India. Înainte trebuie să vă spun că niciunde unde mergem nu apelăm la agent turistic, ne organizăm asemenea comandourilor -- suntem un grup de prieteni care ajungem acolo, şi încercăm să lipim imaginile pe ziduri. Dar sunt şi locuri în care nu poţi lipi pe zid. În India era interzis. Din cauza legii şi a specificului cultural, am auzit că ne-ar fi arestat de la prima lipire. Aşa că am decis să lipim "alb",alb pe ziduri. Imaginaţi-vă nişte tipi albi lipind hârtie albă. Oamenii se apropiau şi întrebau, "Hei, ce faceţi aici?" "Oh, facem doar artă." >>"Artă?" Bineînțeles, nu prea înţelegeau. Dar ştiţi cum străzile Indiei sunt pline de praf, şi cu cât mai mult praf se ridică în aer, cu atât mai bine poți observa ce apare pe hârtia albă, care are o parte lipicioasă, ca spatele unei abțibild. Astfel, cu mai mult praf, cu atât imaginea devine mai vizibilă. În zilele următoare ne plimbam pe străzi şi fotografiile se lăsau încet descoperite. (Aplauze) Mulţumesc. Deci nu ne-au prins data asta.
16:57Pentru fiecare proiect un videoclip. Asta-i din "Femeile sunt Eroine". (Muzică) Okay. Aşadar, pentru fiecare proiect montăm un film. Mare parte din ce vedeți sunt benzi din "Femeile sunt eroine" -- imagini, fotografii, făcute succesiv. Fotografiile au continuat să călătorească chiar şi fără noi. (Râsete) (Aplauze)Sper că văzând filmul veţi întelege scopul proiectului, şi ce-au simţit oamenii când au văzut aceste fotografii. Pentru că asta-i o parte importantă. Există substraturi în spatele fiecărei fotografii. În spatele fiecărei imagini e o poveste.
18:41"Femeile sunt eroine" a creat o nouă dinamică în fiecare comunitate, și femeile au păstrat această dinamică şi după ce-am plecat. De exemplu, am făcut cărţi -- nu pentru vânzare -- care urmau să fie primite de întreaga comunitate. Dar pentru a le primi, trebuiau să obțină un autograf de la una din femei. Am făcut asta în majoritatea locurilor. Ne întoarcem acolo în mod regulat. Astfel, în Providencia, de exemplu, am inițiat un centru de control. În Kikera, în fiecare an, acoperim mai multe acoperişuri.Pentru că, bineînţes, când am plecat, cei de la marginea proiectului ne-au întrebat, "Dar acoperişul meu?" Aşa că am hotărât să ne întoarcem anul următor să continuăm proiectul.
19:19Un aspect important pentru mine e că nu folosesc nici un sponsor sau marcă. Aşa că nu răspund în faţa nimănui în afară de mine şi subiecți. (Aplauze) Iar ăsta-i pentru mine unul din cele mai importante aspecte din lume. Cred că, în prezent, cum obți un rezultat e la fel de important ca rezultatul însuși.Asta a fost întotdeauna o parte centrală a lucrării mele. E interesantă linia subţire între imagini şi publicitate. Săptămâna trecută am făcut în Los Angeles, un alt proiect. Şi am fost invitat chiar să acopăr muzeul MOCA. Dar ieri primăria i-a sunat și le-a spus, "Ştiţi, trebuie să rupem afişele. Pentru că ar putea fi confundate cu publicitatea şi conform legii, trebuie date jos." Dar, spuneţi-mi, publicitate pentru ce?
20:13Oamenii pe care i-am fotografiat au fost onoraţi să participe la proiect şi să-și aibă imaginea afişată în cadrul comunităţii. Mi-au cerut să le fac o promisiune. M-au rugat, "Fă povestea noastră să călătorească cu tine." Așa că asta am făcut. Acesta e Parisul. Acesta e Rio. În fiecare loc construim expoziţii cu o poveste, iar povestea călătoreşte. Aţi înţeles aşadar întreg scopul proiectului. Asta-i Londra, New York. Iar astăzi, toate astea sunt cu voi în Long Beach.
20:45Recent am demarat un proiect în care nu mai folosesc lucrările mele. Folosesc pe cele ale lui Man Ray, Helen Levitt, Giacomelli, lucrările altora. În prezent, nu mai contează dacă e fotografia ta sau nu. Este important ce faci cu imaginile, mesajul pe care-l poartă unde sunt expuse. De exemplu, am lipit imaginea unui minaret în Elveţia la câteva săptămâni după ce s-a votat legea privind interzicerea minaretelor în această ţară. (Aplauze) Imaginea acestor trei bărbaţi purtând măşti de gaze a fost pozată în Cernobâl dar am expus-o în sudul Italiei, unde mafia îngroapă uneori ilegalitățile.
21:35Într-un fel, arta poate schimba lumea. Arta nu trebuie să schimbe lumea, să schimbe aspectele concrete, ci să schimbe percepţiile. Arta poate schimba modul în care privim lumea. Arta poate crea o analogie. Faptul că arta nu vizează schimbări concrete o transformă într-un mediu neutru, pentru idei şi discuţii care îţi deschid oportunitatea de-a schimba lumea. Când lucrez, mă lovesc de două tipuri de reacţii. Unii spun, "Oh, de ce nu mergeți în Irak sau Afganistan. Ar fi cu adevărat utile acolo." alții spun, "Cum putem ajuta?" Presupun că faceţi parte din a doua categorie, şi asta e bine căci pentru acest proiect vă voi cere să faceţi voi fotografii şi să le lipiţi.
22:25Aşadar, dorinţa mea este: (sunete de tobă mimate) (Râsete) Îmi doresc să vă ridicaţi și să susţineți lucrurile în care credeţi prin participarea la un proiect global de artă, și împreună vom răscoli lumea. Şi totul începe chiar acum. Da, toată lumea din sală. Toţi cei care privesc. Vreau ca această dorinţă să înceapă acum. Aşadar, un subiect de care sunteţi pasionaţi, o persoană a cărei poveste vreţi s-o spuneţi sau chiar propriile voastre fotografii -- şi spuneţi-mi în care credeţi. Luaţi fotografiile, portretele,încărcaţi-le online -- voi da toate detaliile -- şi vă voi trimite înapoi posterul. Uniţi-le pe grupuri şi arătaţi-le lumii. Găsiţi informaţii complete pe acest site: insideoutproject.net care e lansat astăzi.
23:24Ceea ce vedem schimbă ceea ce suntem. Când lucrăm înpreună, întregul e mult mai mult decât suma părţilor. Sper, aşadar, că împreună vom crea ceva de care lumea îşi va aminti. Totul începe chiar acum şi depinde de voi.
23:39Mulțumesc.
23:41(Aplauze)
23:48Vă mulţumesc.
23:50(Aplauze)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu