Din lectura de asta seara... Rotunjoara ! Multumesc mult IERBURI UITATE !
ROTUNJOARĂ. Glechoma. Genul Glechoma din familia Lamiaceae este format dintr-un număr încă discutat de specii, originare în mare măsură de pe supercontinentul Eurasia, dintre care două se regăsesc în mod curent și în flora spontană de la noi din țară: Glechoma hederaceum și hirsuta. Ambele sunt plante erbacee cu tulpină târâtoare, cu flori în diverse nuanțe de albastru și violet, utilizate în medicina populară, dar și consumate ca plante de primăvară.
În vechile tratate botanice genul Glechoma se confundă cu genul Nepeta. De fapt, diferențele dintre speciile celor două genuri (Nepeta și Glechoma) sunt minime – cea mai evidentă: lobul median al buzei inferioare a corolei deNepeta este concav. De aceea uneori se poate să mai întâlniți denumirea alternativă Nepeta glechoma sauNepeta hederacea. De asemenea, este foarte probabil să o întâlniți ca făcând parte din familia labiatelor (Labiatae) însă această clasificare este depășită.
Rotunjoara preferă zonele umbrite cu sol umed, de aceea crește foarte bine în păduri de foioase sau în marginile mai întunecoase ale grădinilor, dar se poate răspândi la fel și pe suprafețe expuse direct la soare. Se întâlnește în flora spontană din zonele de câmpie și deal, începând cu primăvară devreme. Datorită înmulțirii prin stoloni, planta supraviețuiește cositului sau chiar tunsului cu mașina, de acceea în unele locuri este considerată o mare bătaie de cap și unii grădinari fac tot posibilul să scape de ea.
Pentru cei care nu sunt exasperați de prezența ei – rotunjoara este o specie decorativă frumoasă, potrivit de a fi cultivată de la una singură în ghiveci până la covoare florale imense prin parcuri.
Etimologie
Glechoma are multe nume în limba română, lucru care trădează o intensă interacțiune cu aceste plante de-a lungul istoriei. Cel mai întâlnit esterotunjoară – pentru ambele specii menționate mai sus – cu variațiile sale regionale (rătunjoară, rotungioară) – nume care vin, evident, de la forma rotundă a frunzelor. Alte denumiri se leagă de caracteristica sa de plantă târâtoare, de unde prelungoasă, prelunjoară sau coarda-ielelor. Un alt termen ocazional folosit este silnic (sau la forma feminină silnică) – cuvinte care au origine slavă și care se traduc prin dificil sau anevoios, mai mult ca sigur legându-se din nou de aspectul său târâtor. Regional îi se mai spune nejelnică,rărunchioasă (de la forma de rinichi), orbalț (nume de origine maghiară, atribuit și unei alte plante puternic toxice, Actaea spicata) sau piperul-apelor(de la aroma sa ușor piperată).
Denumirea botanică Glechoma, atribuită genului de către Carl Linnaeus, se traduce din greaca veche prin busuiocul-cerbilor.
Cum o recunoaștem?
Rotunjoara poate fi recunoscută în principal după forma frunzelor. Acestea sunt rotunde, cu aspect reniform (de forma unui rinichi) și au marginile crenelate, ca niște dinți tociți. Au un diametru de 2-3 cm, pețiole lungi de 3-6 cm și cresc opus una fața de alta pe tulpină. Sunt acoperite cu perișori observabili la o examinare atentă – mult mai bine evidențiați la G. hirsuta (de unde și numele, care se traduce prin rugoasă). Nervurile sunt palmate și clar vizibile.
Frecate între degete, frunzele de rotunjoară eliberează un miros distinct (să nu uităm că, făcând parte din familia Lamiaceae, este rudă cu menta).
În funcție de condițiile de mediu, tulpina se dezvoltă între 5 și 50 cm. Crește la orizontală și formează rădăcini la fiecare nod dând impresia că se târăște.
Florile de rotunjoară sunt bilateral simetrice (divizate în două părți neregulate) și au forma caracteristică de tub cu petale. Ele variază în nuanțe de la violet-albăstrui pal până la mov intens. Cresc câte 2-3 în axilele frunzelor sau la vârful tulpinițelor ridicate.
Uz medicinal și culinar
Deși astăzi multă lume o consideră doar o buruiană, de-a lungul istoriei europene rotunjoara a fost foarte apreciată. Un exemplu concludent al relației strânse pe care omul medieval l-a avut cu această specie este faptul că primii coloniști în America au dus cu ei această plantă familiară, iar astăzi rotunjoara (originară din Eurasia) s-a răspândit pe tot continentul nord-american.
Primăvara, la primele semne de răceală sau dureri în gât, țăranii cunoscători culegeau rotunjoară, care zdrobită și pusă în apă fierbinte dă o infuzie bogată în vitamina C. Cum spuneam și mai sus, ea are un gust distinct și o aromă ușor piperată, de aceea a fost des consumată ca ingredient proaspăt în salatele de primăvară, dar și ca verdeață în mâncăruri gătite.
Infuzie de rotunjoară cu miere.
Sandwich-uri proaspete cu pește mic, aromatizate cu frunze și flori de rutunjoară.
Pilaf cu sparanghel, cu flori și frunze de rotunjoară și flori de leurdă.
Cartofi noi cu sos verde de rotunjoară.
Wikipedia ne spune că tot în timpurile medievale saxonii foloseau planta în cantități mari pentru aromatizarea, limpezirea și conservarea berii, înainte de adoptarea pe scară largă a hameiului. În același timp, rotunjoara era prelucrată special pentru obținerea unui cheag vegetal, utilizat în producția gospodărească de brânză – ca alternativă la cheagul obținut din enzimele secretate de mucoasa stomacală a vițeilor și mieilor.
Pe de altă parte tradiția folosirii rotunjoarei ca ”buruiană” de leac este la fel de veche ca și consumul ei. Printre primele mențiuni ale plantei au fost recomandările medicului roman Galenus drept remediu în tratarea inflamațiilor la ochi. În epoca renascentistă, John Gerard o prescrie ca diuretic, astringent, tonic și stimulator. Iar popular planta era folosită în cazurile problemelor de plămâni ca expectorant și tratament al bronșitei. Uleiurile extrase din rotunjoară erau soluția naturistă în ameliorarea congestiilor și iritațiilor membranelor mucoase.
!Atenție
La fel ca în cazul medicamentelor moderne, administrarea excesivă sau haotică a uleiurilor volatile extrase din rotunjoară poate dăuna. Deși istoria ne confirmă utilizarea îndelungată a plantei în medicina tradițională pentru o serie largă de afecțiuni interne, prescrierea lor era întotdeauna făcută de un cunoscător. Rotunjoara conține terpenoide și pulegonă – responsabile pentru aroma specifică, dar și iritante pentru stomac, rinichi și intestine daca este ingerată în cantități mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu