Da, lacrimi citind o "banala" postare, unde Oana povesteste despre neputinta
parintilor de a se conecta cu copii.
Nu sunt parinte, nu stiu cum este sa fii mama unui copil nazdravan. Insa stiu ca
fiecare copil are un spirit autentic, liber si puternic care e bine sa fie sustinut
si incurajat. Caci despre asta este vorba pana la urma, de coNectare, nu de
coRectare.
Multumesc pentru postare si pentru tot ceea ce faci pentru copii nostri, om cu
inima de aur - Oana Moraru
" De aproape două decenii de când lucrez în învățământ privat, n-a existat an să nu văd familii - de părinți cu 10 ani şi mai bine mai tineri decât mine - care aleg, la un moment dat, să se întoarcă spre şcoala publică, din următoarele considerente:
(nu, aceasta nu e o postare care afirmă că şcoala publică nu e bună şi aia privată, da - o scriu ca să îmi explic un fenomen de altă natură, fără propaganda stat/privat)
1. Copilul meu nu mă ascultă.
2. Copilul meu îmi întoarce vorba.
3. Copilul meu e obraznic.
4. Copilul meu nu ştie pe nimeni de frică.
2. Copilul meu îmi întoarce vorba.
3. Copilul meu e obraznic.
4. Copilul meu nu ştie pe nimeni de frică.
După ce aceşti părinți investesc, pentru o vreme, în copiii lor, din convingerea că merită un mediu care încurajează creşterea, vocea proprie şi libertatea interioară, tot ei ajung, până la urmă, într-un punct în care constată că nu e deloc uşor de manevrat o ființă care ştie ce vrea. Căreia i s-a dat nas, cum se zice.
Copiii crescuți cu încredere în ei au propria rezistență la disciplinarea forțată: nu mai sunt cuminți, nici rezonabili, au replică pentru orice. Sunt plini de spirit, greu de temperat de dragul liniştii noastre. Mai mult, comportamentul lor prost e, de regulă, în oglindă perfectă cu inconsistențele, nesiguranțele sau tulburările cuplului de acasă. Cu mult mai pronunțat la copiii care au crescut în şcoli mai apropiate de nevoile lor, unde sunt ascultați şi încurajați să spună ce simt şi gândesc, chiar dacă nu ne place neapărat ce aflăm din asta.
De regulă, părinții aceştia îmi spun sincer că vor un mediu care să îi pună pe copiii lor cu botul pe labe. Nu, nu deduc eu asta; mulți sunt direcți şi afirmă că sunt în căutarea unui mediu care impune respect prin frică, ruşine şi militărie. Un mediu care le cumințeşte copiii, care-i face comozi la casa omului.
Departe de mine de a-i judeca pe oamenii ăştia. Îi înțeleg. Copiii noştri sunt cel mai greu lucru de dus dacă sunt mai liberi, mai puternici şi mai autentici decât noi. Alegerea e simplă. Ce faci cu un spirit puternic? Ori îl laşi să zboare, ori îl înfrângi. Ca să zboare, trebuie să suporți şi tu răul de înălțime.
De douazeci de ani văd fenomenul ăsta al elasticului care se întinde, se-ntinde la maximum, numai ca să sară brusc, înapoi, sa zbârnâie plesnind fix în nasul meu, acolo unde mă doare mai tare: adică în locul unde copiii cresc impetuos până când adulții din viața lor pun mâna pe foarfecă şi taie tot ce e dezordonat, crengile de la vârf, alea țintite cel mai aproape de soare.
Fenomenul despre care vorbesc n-are legătură cu sistemul privat şi nevoia mea de a-l apăra. Vă rog, nu comentați despre veşnica problemă, nu e cazul aici. Ce văd eu cu ochiul liber e frica generațiilor tinere de părinți de a-şi asuma vocea copiilor lor. Reflexul de a-i da pe mâna unuia care are biciul mai aprig.
D-aia suntem în urmă cu multe. Pentru că încă, prin sângele tânăr al părinților de azi curge otrava asta primitivă a creşterii cu frica în sân. Nu, nu e nici o pledoarie pentru indisciplină şi tolerare a nesimțirii. Copiii, da, trebuie să învețe să facă ce e acceptabil social. Din suflet trebuie să invețe, însă, cu mentori care îi văd şi care nu le sufocă pornirile, protestele, neliniştile, vocea.
Cum se face asta? Cu muncă multă pe dinăuntrul nostru. Şi fără băț în mână. Fără iluzia că ce sufoci măcar nu se mai aude."
sursa:
Oana poate fi simitita si citita si aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu